SCENA VII

Cei de sus şi logofătul BALOŞ, vornicul GROZA, vistiernicul
MATLAŞ, ANDREA, ANTONIO, un călău şi mai mulţi iunaci.

LOGOFĂTUL BALOŞ: S-apropie, măria-ta...
VISTERNICUL MATIAŞ: Se văd... şi n-au să se mai vază!
ELENA-DOAMNA: Vin talienii?
GENUNEA: Vin?
OANA (din mulţime): Nu li se vede faţa, cernită ca şi su­fletele lor... Orice-au făcut, Dumnezeu să le ierte păcatele!
ŞMIL: Nu se poate, măria-ta, fără să-i judeci...
PETRU RAREŞ: Cum, să-i osândesc fără judecată?
ŞMIL: Şi dacă nu i-ai osândi?
PETRU RAREŞ: Mă osândesc ei pe mine!
VORNICUL GROZA: Sabia a căzut. Şi ei, venind încoa, sunt ca nişte osândiţi care ar merge cu capetele în mâini la înmormântarea lor...
PETRU RAREŞ: Să plece călăul! (Călăul se duce.)
VORNICUL GROZA: De ce?
ŞMIL: Să se ducă la dracu, să-i ceară capul pe tipsie...
(Intră cei doi fii ai lui Gritti, Andrea şi Antonio, legaţi cu mâinile la spate şi cu zăbranice negre lăsate pe feţe. După ei, un zidar, cu mistria, ciocanul şi găleata cu moloz. Doi ostaşi i-aduc pietre. Mogârdici comandă alaiul. Un ungur duce pe o tavă capul lui Gritti, acoperit cu un ştergar. Se opresc. Ungurul pune jos capul lui Gritti. Din mulţime s-aude un oftat.)