SCENA I

MOGÂRDICI şi SANDOMIR.
(La o mescioară, Mogârdici se-ncearcă să facă o scrisoare. Pe obrazul stâng are cicatricea unei tăieturi adânci.)

MOGÂRDICI (cu figura luminată): Aşa... ba nu... Am sărit o slovă... Care dracului de slovă?... Sandomir, tu eşti cărturar, am scris bine? "Dî-a-gî-ă Mă-i-ie, că sî-î-t be-i-ne şi îţ schi-i-u ca-să af-af că-m... că-m... uit aîş da casă af-af...
SANDOMIR (râzând): Cui scrii?
MOGÂRDICI (serios): Ei!... Pe la Braşov, lângă Feldioara...
SANDOMIR: Ei, cui, ei?
MOGÂRDICI: Ei... drăguţei mele... E, şi de ce nu?... Ce râzi? Ce râzi?... Nasul meu nu mai e vânăt ca orşavul de prune...
SANDOMIR (râzând): E frumoasă?
MOGÂRDICI: Cum să nu?... Cam groscioară, cam otova, că nu ai şti unde i-ar fi mijlocul... Mâinile, ca ţurloaiele mele... Şi obrajii rumeni şi tari, să spargi nuci cu cărămida... din plin şi ai ce săruta... Şi bună, bună, ca smântâ-îi ziceam "hai!" ea "hai!"... Of! mi-e dragă, Sandomir dragă!... Să fie trei ani de când n-am văzut-o, mititi­ca!...
SANDOMIR: E româncă?
MOGÂRDICI: Da, săsoaiocă? Doamne, iartă-mă!... Din Săcele... Am lăsat-o la un sas cu anul... Ce râzi? Când vor­nicul Groza îşi trase ostile, eu îi zisei: "Mă duc, Mărie!" şi mă înecară lacrimile. Şi ea: "D-apoi oi umbla sănătos." Şi mă privi blând ca un viţel... Ce râzi?... Că n-o fi ca boieroa­icele voastre... Să le faci mototol, ca p-un ştergar, şi să le bagi în sân! Mă crezi?... Eu n-o puteam ridica de jos... Că sus ar fi rămas de nu s-ar fi pus ea jos... U! u! bat-o focu şi norocu!
SANDOMIR (râzând): Şi e cu anu?
MOGÂRDICI: Ai?... Cu anu, fireşte... n-o să fie cu ziua!