GENUNEA: Cine ţese rana domnului?
ŞMIL: Iu ştiu? Poate Ăl-de-sus... Ştiu că ţese şi pânza e gata mai curând sau mai târziu... Ca la femei... Una vred­nică, alta leneşă... Una în două săptămâni n-are ce-alege... alteia, două luni... şi-i mai trebuie încă două...
PETRU RAREŞ: Ai înţeles, Nunea?
GENUNEA: Rana... pânza... Nimic...
ŞMIL: Da' ce trebuie?... Tânără eşti, frumoasă eşti, cu­minte, nu ştiu... Ce-i trebuie?... Ce-i trebuie ei nu e treaba mea... şi treaba mea nu-i trebuie ei...
PETRU RAREŞ: Şmil...
ŞMIL: Iacă, ascult...
PETRU RAREŞ: Ce-ai face tu dacă o păsărică ar zbura din colivia vecinului în braţele tale?
ŞMIL: D-ar fi frumoasă, i-aş smulge câteva pene... şi aş duce-o iar în colivia vecinului.
PETRU RAREŞ: Şi dacă ar veni iarăşi?
ŞMIL (râzând): Ar veni iarăşi?... Las' să vie... Dacă-i place...
GENUNEA: A, nu, şase zile... prea mult.
PETRU RAREŞ: E, şi dacă păsărică n-ar pricepe ce vor­bim...
ŞMIL: N-ar pricepe ea... (Se uită la Genunea. Ridică din umeri)
PETRU RAREŞ: Şi dacă vecinul ţi-ar fi prietenul cel mai bun... Şi tu domnul ţării?...
ŞMIL: Eu... (se uită la Genunea) i-aş zice: Genunea...
GENUNEA: Ce e, Şmil?
ŞMIL (o dă la o parte): Eu i-aş zice aşa... Vin să te sărut, şi aş săruta-o cum sărutaţi voi pe Maica Domnului...
GENUNEA: Pe mine?
PETRU RAREŞ: Aşa am făcut şi eu cu ea...
GENUNEA: Cu mine?
PETRU RAREŞ: Da, cu tine! (O îmbrăţişează. Apar din dreapta Elena-Doamna, Oana, Nastasia, Doica, hatmanul Mihu, Crasneş şi Cosma. Petru Rareş o lasă repede pe Genu­nea.) Deşi n-aş fi avut de ce...
ŞMIL: Norii pătează cerul pentru cei de jos...


SCENA VI
PETRU RAREŞ, GENUNEA, ŞMIL, ELENA-DOAMNA, OANA,
NASTASIA, DOLCA, HATMANUL MIHU, CRASNEŞ, COSMA
şi mai pe urmă CORBEA.

OANA (se repede la domn şi-i sărută mâna): A, fratele meu ăl bun şi domnul nostru ăl mare, când te uiţi tu la mine, mi-aduc aminte că tu şi cu mine suntem din aceeaşi mumă şi din acelaşi tată; tu zămislit după o biruinţă şi eu înainte d-a birui... Şi de aceea ieşişi tu băiat şi eu fată. Frumoasele tale plete, cum le-au încărunţit grijile ţării...
ELENA-DOAMNA: Doamne (îi sărută mâna, o sărută pe obraji) îmi lăsai copiii jucându-se d-a ostaşii... Iliuşcă trânti pe Ştefanei şi Ştefanei voi să muşte pe Iliuşcă... Îl oprii: "Nu, mamă, că nu e la război". Şi el, cu lacrimile-n ochi: "Să nu afle tata!" O! Despotovna, părăsişi astfel pe copii pentru asemenea sărutări... Ce fericită eşti!
GENUNEA: Ce fericită eşti!
ELENA-DOAMNA: Nu-i aşa, Nunea?
PETRU RAREŞ: Şi Doica de ce s-a ţinut după voi ca un câine bătrân şi credincios?
ELENA-DOAMNA: De azi-dimineaţă, ne-a zis, aci mie, aci Oanei, aci Nastasiei: "Să mă duceţi la domn, c-am să-i vorbesc". Şi ea, care nu mai vede, vorbeşte de vedenii.
NASTASIA: Nu vede şi-a început să nu mai audă.
PETRU RAREŞ: Bunico, vino-ncoa.
DOLCA (tremurând): Parcă aud glasul lui...
PETRU RAREŞ: Nu într-acolo, bunico... Aci... Aşa...
DOLCA (tremurând): Să sărut mâna lui Petru, fiul lui Ştefan, nepotul lui Alexandru, ctitorii Moldovei...
PETRU RAREŞ: Nu... nu aşa, bunico...
DOLCA (îipipăie mâna rănită): Inelul cu pecetea... mâna...
PETRU RAREŞ: A, bunico, mă doare...
DOLCA: Eu ţi-am pricinuit durerea?
ŞMIL: Tu nu mai eşti pricină nici de dureri, nici de bu­curii...
Doica: Ce-ai zis, măria-ta?