OANA (mirată): Nu!
PETRU RAREŞ: Nu-ţi aduci aminte...
OANA: Nu te cunosc!
PETRU RAREŞ: A! staţi, boieri!... Aţi auzit că Ştefan însemna pe copii... cel puţin pe cei făcuţi cu Răreşoaia, biată maică-mea...
OANA (mirată): El... Petru Rareş?... I...
PETRU RAREŞ (dă dulama jos şi rămâne într-o armură. Se descheie şi îşi arată spata dreaptă): Priviţi... Iacă semnul că sunt al lui Ştefan-voievod...
LOGOFĂTUL BALOŞ: Văz un cerc... dar, ştiu eu...
PÂRCĂLABUL GROZA: Cercul cu care însemna... mă iartă... vitele domneşti, ca să nu se amestece cu alte herghe­lii...
MOGÂRDICI: Şi cu cirezile de boi...
PETRU RAREŞ (lui Mogârdici): Tu... (Mogârdici se dă afund în mulţime.)
TROTUŞANU: Semnul acesta a putut fi făcut acum 40 de ani, dar şi acum 10 ani. Ş-apoi ce copil, d-al lui Ştefan cel Mare, aţi aflat — cum zice dumnealui — însemnat cu fierul roşu la naştere?
OANA: Pe mine m-a înfierat, dar nu pe spata dreaptă, cu pe umărul stâng, şi nu c-un cerc, ci c-un luceafăr.
TROTUŞANU: Ce deosebire!
LOGOFĂTUL BALOŞ (către femei): Ce ziceţi şi dumneav­oastră?
NASTASIA: Cum ar pătrunde mintea noastră unde nu pătrunde a dumneavoastră? Să dovedească că e copilul Răreşoaiei şi-al lui... Eu sunt femeie, şi când vreau ceva, pot, dacă dreptatea e de partea mea. Ce crezi, Doica, că întruna îndrugi că văduvia Moldovei se va sfârşi...
Doica: Ce să cred?
LOGOFĂTUL BALOŞ (luiRareş): O biată bătrână-bătrână, de pe vremea domnului... Ghiceşte ce va fi...
DOLCA: Nu ghicesc, maică, ci ce va fi câteodată mi se arată. Aşa mi s-arată şi drumul domnului p-o lumină, că nu e nici noapte, nici zi... Când sosi străinul?
MOGARDICI: Veni aşa, nechemat de nimeni... Adevărat că nu te-am chemat eu?... Luceafărul dimineţii se stingea, că n-aş fi putut citi, cu toate că n-am învăţat să citesc. Şi mi-era frig, şi mi-era somn, şi mi-era sete...
(Groza îi face semn să tacă.)
DOLCA: Că va veni, va veni... dar c-a picat...
GENUNEA (în extaz): A picat! a picat!... Aseară visai că vodă intră-n castel fără de veste... şi azi... iată-l!...
TROTUŞANU: E! închipuiri de copil...
LOGOFĂTUL BALOŞ (surâzând): Un plod răsfăţat... Cin' să se uite în gura ei?... Nunea, nu mai spune prostii...
GENUNEA: Tată, aşa era... Cum îl văd... Nu mă credeţi?... Bine...
PETRU RAREŞ (care tot timpul s-a gândit, tresare): Înainte d-a vă părăsi...
PÂRCĂLABUL GROZA: Greu să ne părăseşti! Or vei fi domn, or vei fi dat judecăţii ca înşelător de domnie!
PETRU RAREŞ (scoate un pumnal): înainte d-a vă părăsi...
PÂRCĂLABUL GROZA: Ei, aia poţi s-o faci...
PETRU RAREŞ: ...am să vă spun un basm pe care nime­ni nu-l ştie...
MOGARDICI: Uite, uite, iar l-a apucat... iar sărută pământul...
(Petru Rareş se uită la Mogârdici. Mogârdici dispare.)
PETRU RAREŞ: A fost odată un chezar, bun ca pâinea caldă, viteaz cât nu-i sta cetate înainte, bătrân că n-a murit decât când a vrut, şi cu credinţă în Dumnezeu, că lumea îi zicea cel Sfânt. Pe lângă el se pripăşiseră o fată şi-un băiat. Şi fata era mai mică, şi băiatul mai mare. Şi amândoi cres­cură sub privirile lui, ca două flori sub razele soarelui. Şi nu ştia unul de altul al cui e şi din ce neam s-ar trage. Şi cres­cură în neştiinţă. Fetei îi zicea Sulcina şi băiatului Drumeş. Chezarul îi iubea ca pe ochii din cap. Şi Sulcina era bălaie, cu părul galben ca spicul copt şi rotunjit pe spate... Ca al dumitale...
GENUNEA (îl priveşte în extaz): Da? ca al meu?