PETRU RAREŞ: Ce te-aduce, bunico?
DOLCA (tremurând): Azi-noapte — cum piroteam cu co­joaca în spinare — odată se făcu lumină, şi-un înger pică din cer, şi-mi zise: "Spune domnului să nu-i taie, să nu-i spân­zure, să nu-i tragă în ţeapă, să nu-i otrăvească, să nu-i înece". Şi mi-a zis: "Spune domnului să se strângă de pe drumuri, ca să nu se-ntoarcă şi biruitor şi biruit". Şi pieri şi îngerul şi lumina... E poruncă de la cel care porunceşte celor văzute şi nevăzute, şi ţine pământul pe ape, şi nu i-ar fi întru nimic să-l sufle ca p-un gunoi din palmă... Să m-asculţi, maică, că nu m-asculţi pe mine!
COSMA: Cam greu ce vrei dumneata, mătuşă...
CRASNEŞ: Să nu se întoarcă biruitor şi biruit... (Elena-Doamna şi Nastasia se închină.)
PETRU RAREŞ (pe gânduri): Ce vă închinaţi? Credeţi ce spune bătrâna?
ELENA-DOAMNA: A, nu, măria-ta, dar vorbele ei...
NASTASIA: Şi cum stă!
DOLCA (cu ochii spre cer): I-am spus... I-am spus... (Elena-Doamna se vâră în Petru Rareş, Genunea îl ia de pulpana vestmântului.)
ŞMIL: Urmele unei case prădate de tâlhari... La început nu-i cunoaştem şi ne jucăm cu ei, pe urmă le facem cunoştinţă şi ne plac, şi-i chemam, şi vin... Apoi se-nmulţesc şi stau pe capul nostru, şi încep să ne fure, şi în cele din urmă ne jefui­esc...
ELENA-DOAMNA: Cine, Şmil?
ŞMIL: Tâlharii...
ELENA-DOAMNA: Care tâlhari?
ŞMIL: Ăi care-ţi plac şi dumitale... şi-mi sunt cam grei mie... Ăi care te fac pe dumneata aşa de frumoasă şi pe mine aşa de urât... Anii, măria-ta... anii, care i-au prădat auzul, văzul, mirosul şi minţile!
PETRU RAREŞ (pe gânduri, caută): Să nu-i tai, să nu-i spânzur... Ţî... (Se duce la o peşteră. Priveşte. Se gândeşte.) A! să vie Corbea!... Bunico, ce-ai visat se va izbândi.
DOLCA (tresărind): N-am visat, am văzut... Şi ce văd, de când nu mai văd, se împlineşte...
(Intră Corbea şi, zărind pe Genunea, încremeneşte.)
PETRU RAREŞ: Corbea, ai vrun ostaş zidar?... Unde te uiţi?...
CORBEA: Cum, măria-ta?
PETRU RAREŞ (răstit): E vrun ostaş zidar?
CORBEA: Nu, măria-ta, nici un ostaş nu e zidar... Sunt mai mulţi care au fost zidari şi sunt ostaşi... Unul a zidit la meterezele Ciceiului din porunca vlădichii de la Vad... dar vlădica de la Vad a luat pe Vlad din Ciceu şi l-a pus ostaş...
PETRU RAREŞ (zâmbind): Să te ferească Dumnezeu de mutul care vorbeşte!... Ei, mă omule, ai un ostaş — fie şi Vlad al vlădichii de la Vad — care să zidească această bortă?
CORBEA: Am!
PETRU RAREŞ: Să vie încoa, cu mistrie, cu pietre şi cu moloz... (Corbea iese repede prin dreapta. Vin şi ceilalţi boieri.)