SCENA V

Logofătul BALOŞ, pârcălabul GROZA, CREMENE,
PETRU RAREŞ, CORBEA, MOGÂRDICI şi SANDOMIR.

MOGÂRDICI (de sus): Nu deschide, stăpâne...
SANDOMIR: Ziua, singur, fără arme... nu poate fi decât un om bun...
(Corbea, Mogârdici, Sandomir se dau jos. Poarta se ridică şi apar în pragul punţii logofătul Baloş cu toţi ceilalţi. Petru Rareş îşi descoperă capul şi se pleacă înaintea lor.)
LOGOFĂTUL BALOŞ (după ce măsoară din ochi pe Pet­ru Rareş): Şi de un' te-a suflat vântul?... De te-aduce vro judecată, s-o facem. De aduci vro ştire, s-o ascultăm. De te mână vrun gând rău... n-ai nimerit-o... Ce vrei, străine? Spune pe şleau.
PETRU RAREŞ: Străin am fost pe Vosfor, sub cerul, pe apa şi pe pământul cel mai blagoslovit de Dumnezeu. Străin şi închis am fost în cele şapte turnuri gălbui de lângă marea albastră ca peruzeaua. Fugar şi huiduit, am trecut munţii de pe la mijlocul Turciei. De multe ori am înfundat ocniţele cetăţilor Semendria, Haliciu, Buciaciu, Cameniţa şi Cerni-Ostrov. Am împlinit 43 de ani, şi mai mult de jumătate din viaţa mea, m-a supus Atotţiitorul la toate încercările, şi m-a bătut cu toate nenorocirile, şi m-a rănit cu toate suferinţele. Pe Iov nu crez să-l fi chinuit mai mult, căci în sufletul meu simt toate plăgile de pe tru­pul lui Iov. Şi Iov nu s-a îndoit de mila Celui-de-Sus... Şi eu am crezut neclintit în tăria lui vecinică...
PÂRCĂLABUL GROZA (către Baloş): Bine grăieşte!
PETRU RAREŞ: Mă iartă, boierule...
PÂRCĂLABUL GROZA: Vorbeşte...
PETRU RAREŞ (către Baloş): ...dar, după câte-am îndu­rat, îmi tăiaşi curajul de la început...
LOGOFĂTUL BALOŞ: Ce ţi-am zis eu?
PETRU RAREŞ: Că sunt străin!
LOGOFĂTUL BALOŞ: Străin... de Suceava...
PETRU RAREŞ: De castelul aista? De m-aţi lega la ochi, pe dibuite v-aş duce şi v-aş spune unde a fost cămara de odihnă a lui Ştefan cel Mare, unde iatacul doamnei Maria, unde al armelor, unde paraclisul cu iconostasul la care înge­nunchea cel care n-a îngenuncheat înaintea nimărui... M-au cunoscut trecătorile, drumurile, munţii cărunţi, apele limpezi şi codrii albăstrii ai Moldovei... adică le-am cun­oscut pe toate în zilele grele şi zilele de slavă... Şi tocmai aici să fiu străin? Aici, unde-am crescut, unde am încălecat caii domneşti, fără şea, fără frâu, cu mâna înfiptă în coama lor, gonind ca o stafie sub privirile arhanghelului pe care-l văd oriunde-mi întorc ochii, pe care-l aud oriunde mi-aţintesc urechea, pe care-l simt pretutindenea, în mine şi arară din mine!
Pârcălabul Groza (mişcat): în el? Cine să fie ăsta?
LOGOFĂTUL BALOŞ: Ei, cine eşti?
PETRU RAREŞ: Petru-voievod! (Toţi tresar.)
LOGOFĂTUL BALOŞ: Petru Pribeagul?
PETRU RAREŞ: Am pribegit 22 de ani, dar nu sunt Petru Pribeagul, ci Petru Rareş, fiul Rareşoaii, ş-al... (Se închină)
PÂRCĂLABUL GROZA: Ş-al?
PETRU RAREŞ: Şi-al lui Ştefan cel Sfânt!
LOGOFĂTUL BALOŞ (emoţionat): Tu?
PETRU RAREŞ: Eu, Baloş! Ştiu că eşti logofătul Toader Baloş, te-am cunoscut acum 30 de ani, erai diac al treilea, într-o zi, scriai un sinet de danie şi cerneala se întinse la un mislete, şi pătaşi pielea de viţel. Logofătul Tăut azvârli cu călimările şi-ţi rupse urechea. (Baloş, fără să vrea, se pipăie la urechea stângă.) Mă-nvârteam pe lângă tine. (îmi ziceai: "Petru cucuietu"). Când sângele începu să picure pe obrazul tău, eu începui să plâng şi sărutai pulpana bătrânului Tăut, şi-i zisei: "Eu sunt de vină, pan logofete!" Mă luă de chică, mă răsuci şi mă dete afară. Peste-o săptămână te duceai la pârcălăbia Novogradului, neputând răbda ruşinea d-a fi lov­it pe nedrept de marele logofăt... Dar... mă uit... şi nu te mai cunosc...
LOGOFĂTUL BALOŞ: Eu... nu te cunosc... îmi spui întâmplări adevărate, dar tocmai fiindcă sunt adevărate, câţi nu le-or fi ştiind?
PETRU RAREŞ: Mă cunosc clucerul Moghilă, pârcălabul Grumază, vornicul Jurj şi câţi alţii, cărora Ie săream pe ge­nunchi şi le petreceam deştile răschirate prin păr şi prin barbş...
PÂRCĂLABUL BALOŞ: O! e demult... I-a coperit pământul! Morţii nu pot a vorbire despre noi, noi putem să vorbim despre ei...
PÂRCĂLABUL GROZA: Eu aş şti p-un Petru, cam ca tine de nalt, frumos băietan — nu zic, frumos eşti şi tu — cu mustăcioara subţire — tu ai barbă înspicată şi mustăţi negre şi lungi — alb şi rumen la faţă — tu eşti prăjit de soare — subţire şi sprinten — tu eşti pietros şi voinic. Vremea a prefăcut boierimea şi ţara. Şi tu — de vei fi ăla — n-ai scăpat neatins. Din mândreţea de copil te văz bărbat zdravăn — dacă ai fi ăla. Ar trebui să se ridice măria-sa de la Putna şi să mărturisească că tu eşti Petru al Răreşoaiei ş-al... (Se închină.) Altfel, nu glumim! Cu dovezile ce dăduşi... ai umplea ţara de sămânţa lui Ştefan cel Mare!... Corbea, Sandomir, Cremene, să... (Face semn să-l ia.)
PETRU RAREŞ: Numai în castelul din Suceava nu fus­esem închis...
MOGÂRDICI (râzând): A, e bine la noi! Umbră... cât lumea! Dormi şi habar n-ai de e ziuă, de e noapte... Guz­gani... câţi pofteşti... cenuşii, şi mari, şi lacomi... Trei tătari, scoşi de la răcoare, unul n-avea nas, altul urechi, şi-al treilea... la o mână cu trei deşte şi la un picior cu două... E, ai dracu­lui guzgani...
PETRU RAREŞ: Să vă dau şi alte dovezi...
LOGOFĂTUL BALOŞ: Da, căci, din ce-ai spus ar trebui să dovedeşti dovezile tale... Cremene, cheamă şi pe ceilalţi din castel. (Cremene se duce.)
PETRU RAREŞ: Da, să vie toţi, să scoatem lumina de sub obroc.
MOGÂRDICI: S-o scoatem... de ce să n-o scoatem?... Dacă o vrea să iasă... Nu vă spuneam eu?
CORBEA: Nu te-amesteca!
MOGÂRDICI: De ce să nu m-amestec?... Boierii au dreptate... Un pârlit află din auzite c-ar fi gol scaunul Mold­ovei, şi ţop şi el... "Eu sunt Petru, copilul Răreşoaiei ş-al lui"... Doamne, iartă-mă! (Se închină.)
(Vin boierii, pan Trotuşanu, pan Mihul, pan Liciu, pan Şandru, pan Matiaş, pan Crasneş, pan Cosma, pan Albotă, chelarul Hârea şi Cremene.)
LOGOFĂTUL BALOŞ: Boieri, care din voi cunoaşte pe drumeţul acesta?... Să mărturisească.
ALBOTĂ: Chipeş om, dar nu-l cunosc.
CRASNEŞ: Să-l vedem... Nu-l cunosc.
TROTUŞANU: Mai degrab' aş cunoaşte ce este decât cine este, cât face decât cine I-a făcut. Ar fi ostaş, aşa s-ar crede după uitătură. Ochii lui joacă, ne măsoară şi ne cuprind; mâna dreaptă are bătături, semn c-a tras paloşul de multe ori în viaţă, şi-o ţine dezlipită de trup, ca şi cum ar fi gata de trântă dreaptă.
MATIAŞ: Şi ce vrea, logofete Baloş?
LOGOFĂTUL BALOŞ: Zice c-ar fi Petru...
Toţi: Care Petru?
LOGOFĂTUL BALOŞ: Al Răreşoaiei... ş-al... (Se închină.)
Toţi: Ei!... Să dovedească!
MOGARDICI: Boieri dumneavoastră, de mine dete cu ochii întâi şi întâi... şi mi-a spus alte alea... că "cel ce-a pierit trăieşte încă"... Dacă a pierit, cum de trăieşte, dacă trăieşte, cum d-a pierit? Asta e vorba? Şi şi-a făcut cruce, şi s-a ple­cat, şi-a sărutat pământul... E cam...
(Petru Rareş priveşte apăsat pe Mogârdici, care începe să se clatine şi să dea îndărăt.)
PETRU RAREŞ: Nu mă cunoaşteţi, nu vă cunosc. Ne vom cunoaşte. De o lună am părăsit Polonia. Am lăsat la graniţele ei 4.000 de călăreţi, pe care craiul Poloniei mi-i pusese la poruncă, să mă arunc asupra Moldovei şi să mă sui în scaunul ei. Nu am vrut. Cine domneşte în silnicie nu e domn. Şi-am zis călăreţilor, gata de pradă, că "nu trebuie". Într-un suflet trecui Prutul. Se zice că cocorii se îmbată de bucurie, ca de vin, când se întorc primăvara şi-şi găsesc cuibul. D-aş putea să sorb aerul Moldovei cu patima cu care-l sorbii la întâia zi, dupe 22 de ani de pribegie, suflarea mea v-ar arde şi aţi simţi din cine mă trag şi ce dreptăţi înfăţişez eu vouă! Deh, să las inima. Inimă fără cap, corabie fără cârmă... Ajunsei la Hârlău. Văzui pe bătrâna mea maică. Crezui c-aş fi omorât-o sţrângând-o în braţele mele. îmi dete o Vivlie şi îmi zise: "Aci zice despre ţine tată-tău!" Iacă Vivlia, (Scoate o carte de sub dulamă.) Şi iacă ce se glăsuieşte la faţa a doua de la evanghe­lia lui Marcu: "La a cincisprezecea zi a lunei lui avgust 6992, Măria a născut un copil care se va chema Petru. Şi acest fecior să se ştie că este din Maria şi din Ştefan-voievod. Scris-am eu, Luca Arbore, portarul Sucevei." Iscălit: "Io, Ştefan-voievod". Cunoaşteţi scrisul lui Luca Arbore şi-al voievodului vostru... Ei, socotiţi... (Dă cartea în mâna logofătului Baloş. Boierii se grămădesc.)
LOGOFATUL BALOŞ: Da... da... parc-ar fi...
PÂRCĂLABUL GROZA (emoţionat): Da, al lui... Slovele cletănate...
LQGOFATUL BALOŞ (lui Groza): Cum îţi tremură mâna...
PÂRCĂLABUL GROZA: îmi tremură... nu ştiu de ce...
PÂRCĂLABUL LICIU: Am colea un sinet de împărţeală, de la Milostivul. S-apropiem iscăliturile. Aşa... aşa... acelaşi mers... aceeaşi aruncătură... aidoma... Doar că-n carte s-a iscălit mai neted şi-n sinet mai tremurat. A fost mai tânăr... era mai bătrân...
TROTUŞANU: Scrisul lui Arbore îl cunoaşteţi?
MIHUL: De ce? N-ar fi destul iscălitura domnului?
ŞANDRU: De ce?
COSMA: Cum e asta?
TROTUŞANU: Nu pricepeţi? Una de alta se ţin: scrisul şi iscălitura. Dacă altcineva a izvodit scrisul lui Luca, atunci şi iscălitura domnului e mincinoasă. Nu credeţi ochilor, care mai totdeauna vă înşeală, ci minţii, care numai câteodată se înşeală.
PETRU RAREŞ: Aşa e, are dreptate boierul. (Mişcare între boieri.)
TROTUŞANU: Eu, în vremea din urmă, cunoscui scrisul lui Arbore. Slovele lui, ca stârcii... De... prea e bine scris... Deşi e cam de mult... leat 6992... Să fi scris el?... N-aş şti ce să zic... Altfel... Dumnezeu să-l ierte, că Ştefăniţă îi ticluise o carte către Ptru-vodă... (Priveşte spre Petru.) Să fi jurat că e de el... Şi să mă iertaţi... Să zicem că scrisul ar fi al lui Luca Arbore şi iscălitura a lui Ştefan-voievod... A cui e Vivlia asta?
PETRU RAREŞ: A Mariei a fost, acum e a mea.
TROTUŞANU: A fost a cuiva şi acum e a altcuiva... Punga asta e a mea, dar punga asta am putut s-o fur...
PETRU RAREŞ (tresărind): Eu să fur?
TROTUŞANU: Nu te supăra...