MOGARDICI: O! domol, ia-o domol...
TROTUŞANU: ...că supărarea dovedeşte când că e aşa, când că nu e aşa. Unii se supără cu dreptate, alţii cu strâmbătate... Cum am putea să hotărâm de mânia dumi-tale fără să te cunoaştem?
PETRU RAREŞ: (cutremurându-se): Vasăzică, am furat-o... o!
TROTUŞANU: Nu... nu... Şi nu zic că "nu" se împotriveşte lui "da" ...Ai adus o carte. În carte, un sinet, un scris, şi după scris o iscălitură. Iscălitura seamănă cu a voievodului Ştefan. Scrisul, pe fiinţă de adevăr, nu-l cunoaşte nici unul c-ar fi al portarului Arbore. Atunci cum vrei să credem că iscălitura ar fi adevărată?... Şi, în sfârşit... câţi ar fi... luat Vivlia asta de la Răreşoaia ar fi copiii lui Ştefan cel Mare?
PETRU RAREŞ (emoţionat): A! izgonit de Bogdan, prigo­nit de Ştefăniţă, şi când nu e nimeni pe scaunul Moldovei, necrezut de nimeni şi urgisit de toţi!
(Se aude un fâsâit uşor.)
LOGOFĂTUL BALOŞ: Ce e, Corbea?
CORBEA: Vin jupânesele.
MOGARDICI: Ca nişte hulubaşi domneşti care-şi părăsesc cuiburile calde, aşa merg de tihnit şi de molcom...
PETRU RAREŞ (tresare): A, trăieşte Oana?
LOGOFĂTUL BALOŞ: Trăieşte, biata Oană...
PETRU RAREŞ: Biata?... De ce?
LOGOFĂTUL BALOŞ: De multe... de multe... că-ţi îng­heaţă inima...
(Vin şi se aşează împrejurul logofătului Baloş, Oana, Nastasia, Genunea şi Doica.)
PETRU RAREŞ (după ce le priveşte pe toate): Care e Oana?
CREMENE: N-o cunoaşte? A!
MOGARDICI: De un' s-o cunoască? Ce, a mai văzut-o?
(Boierii privesc cu deosebite înţelesuri. Trotuşanu face un gest de îndoială.)
PETRU RAREŞ (emoţionat): Cine e Oana?
OANA (liniştită): Eu sunt.
PETRU RAREŞ (înmărmurit): Tu eşti?... Ah!...
OANA: Ce vrea străinul acesta?
PETRU RAREŞ: De la toţi "străin" m-a mâhnit, de la tine mă năbuşe! Bine ar fi fost să fi fost surd în clipa în care deschiseşi buzele! Nu mă judeca după chip. Văd cum neno­rocirile au săpat urme adânci şi-ntr-al tău... Când mă gân­desc... O! dar nu-ţi spune