CREMENE: Ei, cum trăişi tu cu Ştefăniţă, cu acea vijelie care răsturnă tot într-o clipă?
MOGARDICI: Mai mult răsturnat...
SANDOMIR: N-avea ce răsturna...
MOGARDICI: Turna, turnam, până cădeam... Şi-mi plăcea, şi de frică...
CREMENE: De frica cui?
MOGARDICI: A lui!
SANDOMIR: Era fioros?
MOGARDICI: Frumos şi încruntat; micşor, şi părea ca un munte; vesel şi trist; viteaz, şi plângea ca un copil; mândru, şi se juca cu mine ca mâţa cu şoricelul. Or nu se născuse deplin, or născut deplin, să-l fi luat din iele... Cine ştie?... "Mai rabdă, Mogârdici... Mai rabdă, şi mie mi-e sete"... Parcă-l aud... Ş-a treia zi căzu capul lui Arbore, ş-al lui Ţoader, ş-al lui Nicnită, ş-al lui Căţeleanu, ş-al lui Ieremia, ş-al lui Săcueanu, ş-al lui Condrea, ş-al lui Sima, ş-al lui Cărăbăţ... Eram beat mort când începu urgia. Când trânti întâiul to­por, sării din somn. Auzii glasul mulţimii care se rusa de domn. La al doilea, mă trezii d-a binele. Ieşii din garlici, alergai şi văzui!... (Ş-acoperă faţa.) Oh! sunt clipe de la Dumnezeu când ai vrea mai bine să fii orb decât sa vezi!... (Dă cu tăişul mâinii.) Eh!... Eh!... Eh!... Capul lui Cărăbăţ se rostogoli bolborosind... Slava Moldovei îl blestema! Şi bătrânul Arbore, portarul Sucevii, care-i fuse ca un părinte!... Eh! (Dă cu tăiuşul palmei.)... N-aş vrea să fiu nici pârcălab, nici hatman, nici vornic, nici logofăt, nici domn!... Dar doam­na Tana... Oh! Ce frumuseţe şi ce nenorocire!... Se zice...